Declarație de dragoste

Declaratie de dragoste

Îi iubesc pe oamenii mei. Sunt împreună cu ei de exact 2 luni, 3 săptămâni și 1 zi și deja mi-s tare dragi. Chiar dacă nu știu eu încă exact pe ce lume sunt și nu m-am obișnuit cu tot ce înseamnă noua mea viață, mi-am dat seama că ei sunt ai mei și eu a lor, că mă iubesc mult și că și eu țin la ei. Le-aș face pe plac, dar încă nu știu exact cum. Sper să învăț pe parcurs să le citesc dorințele din ochi și gesturi, dar încă e prea devreme. Câteodată îmi pare rău când îi supăr, însă firea mea de teckel nu poate face altfel. Eu sper că ei știu că nu fac prostii din răutate, ci pentru că așa descopăr eu lumea. Dar cred că atunci când mă uit cu privirea asta la ei o să își dea seama că sunt cel mai bun suflețel de pe pământ. Și că merit să dorm în pat cu ei. Pentru că la urma urmei, despre asta e vorba de fapt. Dacă locuim împreună, trebuie să am și eu dreptul să dorm în pat, nu? Eu încă dorm în țarcul meu, care nu e nici pe departe la fel de confortabil. Ei tot încearcă să îmi explice că patul nu e pentru căței, ci doar pentru oameni, că fiecare trebuie să aibă locul lui de dormit. Dar dacă e așa, atunci de ce am voie pe canapea? Pentru că și canapeaua e tot un fel de pat și uneori mai trag acolo un pui de somnic la prânz cu vreunul dintre oamenii mei. Din punctul meu de vedere este exact același lucru cu a dormi în pat. Nu înțeleg de ce se încăpățânează. Din fericire pentru ei și din nefericire pentru mine, încă sunt prea mică pentru a sări singură în pat. Așa că până voi crește suficient de mult încât să reușesc asta, va trebui să le demonstrez toată dragostea mea, poate reușesc să îi înduplec.

Acum să nu credeți că mă prefac că îi iubesc doar ca să am voie să dorm în pat. S-a demonstrat că și cățeii își iubesc stăpânii, nu numai invers. Am aflat asta de la Ancuța, care nu se mai satură să citească lucruri despre cel mai bun prieten al omului. Se pare că s-au făcut multe studii și pe tema asta și s-a observat cum câinii reacționează la mirosul sau vocea oamenilor lor. E posibil să își recunoască stăpânii chiar și când comunică prin Skype, de exemplu. Unde mai pui și că noi suntem singurele patrupede care alergăm la oameni ca să ne liniștească atunci când suntem speriați sau neliniștiți. Eu cel mai bine mă simt când oamenii mă iau în brațe și pot să mă cuibăresc lângă ei. Văd asta și la Dundi, care se sperie foarte tare la tunete și artificii, tremură ca varga și se liniștește numai la Ancuța în brațe. În schimb Sara, surioara mea pisicească, n-are nicio treabă. Își vede de ale ei și îi mai bagă pe oameni în seamă numai când are chef. Ei, știu că îi iubește și ea, dar e mai cu toane, ca toate pisicile. A-propos, vă vine să credeți că pentru a face astfel de studii, oamenii au dresat cățeii să stea nemișcați (fără să-i lege sau să-i sedeze) într-un aparat RMN? Eu nu cred că aș fi reușit asta vreodată. Și nu cred că ar fi fost nevoie să se demonstreze în cazul meu că îmi iubesc oamenii. Știu că mă repet, dar uitați-vă la privirea mea. De ce alte studii și dovezi mai aveți nevoie să vă convingeți de sentimentele mele?

PS1. Nu v-am stresat cu denumirile structurilor anatomice studiate și alte informații mai științifice. Dar dacă vă interesează mai multe detalii despre aspectele studiate și rezultatele studiilor, dați-mi de veste și vă explic cu drag.

PS2. O să vă țin la curent despre cum merge demersul cu dormitul în pat. 🙂

 

/*/*/*/*/*/*/*/*/*/*/*/*/*/*/*/*/*/*/*/*/*/*/*/*/*/*/*/*/*/*/*/*/*/*/*/*/*/*/*/*/*/*/*/*/*

 

English translation coming soon. Thank you for your patience!

 

/*/*/*/*/*/*/*/*/*/*/*/*/*/*/*/*/*/*/*/*/*/*/*/*/*/*/*/*/*/*/*/*/*/*/*/*/*/*/*/*/*/*/*/*/*

 

Deutsche Übersetzung folgt bald. Vielen Dank für die Geduld!

Advertisements