Parc!

Azi e o zi importantă. De când am voie afară am ieșit încet-încet în jurul blocului, apoi pe străzile învecinate, apoi în părculețul din cartier. Nu mi-a fost ușor să mă obișnuiesc – într-un oraș mare sunt foarte multe lucruri care unui cățel atât de mic i se par uriașe și fioroase. Eu nu prea mai văzusem mașini, nu întâlnisem alți căței în afară de frățiorii și verișorii mei, iar crescătorii mei și veterinarul erau singurii oameni pe care îi văzusem până să plec din Germania. Iar acum dintr-o dată am nimerit în inima Bucureștiului, unde se întâmplă absolut tot. Nu-i de mirare că am fost puțin temătoare la început. Dar încerc să fiu curajoasă, pentru că așa mi se spune mereu: teckelii sunt foarte curajoși. Doar nu am să îmi fac eu rasa de rușine! Mi-am dat seama că mulți oameni sunt prietenoși, mulți căței de asemenea. Iar cățeii care nu sunt prietenoși au de obicei și oameni nesuferiți, așa că trebuie evitați la pachet. Până și la mine în cartier sunt foarte multe lucruri de descoperit – oare cum o fi când mergem mai departe? Exact asta urmează să aflu azi, pentru că oamenii mei mi-au propus să mergem într-un parc mai mare, cu un țarc imens pentru căței, unde pot să zburd liberă cât vreau. Nu-i așa că sună absolut minunat? Așa am zis și eu! Am uitat să vă spun de ce mă bucur atât de mult pentru că pot să alerg liberă – are de-a face cu bucata aceea de sfoară lungă care mă ține să nu plec de capul meu. Daaa…. lesa…. Știu că nu e sfoară. Dar îmi place mie să îi spun așa, pentru că nu o suport deloc. Până să ajung în România nu purtasem niciodată zgardă și lesă. Au încercat oamenii mei să îmi explice că e pentru binele meu, dar de unde să știu eu la cinci luni ce înseamnă binele meu? De fapt mai sunt două zile până împlinesc 6 luni, dar tot nu văd legătura între lesă și binele meu. Tot insistă oamenii mei să mă învețe să umblu în lesă, dar sincer, nu știu dacă vor reuși. Cel puțin fără acordul meu le va fi foarte greu.

Mai cu lesă, mai în brațe, am ajuns în sfârșit în Herăstrău. Bucurie mare. Soare afară, călduț, nici n-ai zice că e 26 decembrie. Și un țarc imens de căței, în care nu era nimeni. Zburdat fără lesă!!! Cât mă țin plămânii și picioarele! Aproape m-am simțit ca acasă la crescătorii mei. Atâta doar că nu era familia mea de teckeli cu mine. Mi-ar fi plăcut mult să mă joc cu ei, să vânăm gâze, să ronțăim o sticlă de plastic sau să ne alergăm prin iarbă. S-au jucat oamenii meu cu mine, dar mie parcă tot mi-era dor de familia mea… Să știți că și noi cățeii avem suflețele și iubim și ne e dor. Dar mai bine să nu fiu melancolică, pentru că noua mea familie mă iubește tare mult și sunt fericită cu ei. Aș fi și mai fericită dacă m-ar lăsa în pace cu lesa aia, dar nu cred că asta se va întâmpla vreodată… Vă las un video mai jos să vedeți cam ce fac eu când sunt în lesă. Numai mers cuminte la pas nu se poate numi. Mai degrabă tras de lesă, mâncat lesa, rostogolit în iarbă, pornit în direcția total opusă, stat, iar rostogolit în iarbă, și așa mai departe. 🙂 Dar oamenii mei nu se supără și au răbdare cu mine. Și, spre fericirea mea, repriza de zburdat fără lesă a fost suficient de lungă încât să îmi fac plinul pentru mai multe zile. Am mirosit fiecare frunză, am bătut țarcul în lung și în lat, ne-am jucat cu jucării, ne-am pozat și filmat, ne-am distrat de minune. Aici miroase puțin diferit decât acolo unde am crescut, dar poate că în oraș aerul nu e la fel ca la pădure. Și cu asta va trebui să mă obișnuiesc, ce să fac. Ar fi interesant dacă ar mai veni niște căței, să mai cunosc și eu lume nouă… Ce noroc, tocmai s-a deschis poarta, și au intrat chiar doi. Mai mari decât mine. Cred că de data asta am să îi privesc de departe, poate că sunt totuși prea mică să îi abordez așa de capul meu. Nu știu, să merg la ei, să nu merg… Hai să mă apropii puțin, că văd că și oamenii mei vin cu mine. Cu ei sunt totuși ceva mai curajoasă. Cred că aș putea să încerc să fac cunoștință cu ei. M-am hotărât. Merg să mă joc cu ei. Să aveți și voi o zi minunată! Vă mai povestesc ce mai fac după ce mă întorc din parc. 🙂

 

Advertisements