Curcubeu

IMG_3864 (2) wm

Azi e 9 noiembrie, ceea ce înseamnă că deja au trecut cam trei săptămâni de când am ajuns în noua mea căsuță. Nu știu să vă spun dacă e mult sau puțin, pentru că atunci când ești copil, timpul trece altfel. Și dacă mai ești și cățel pe deasupra, oricum te gândești numai la mâncare, joacă și somnic. E puțin ciudat, pentru că acasă stăteam mai mult pe iarbă, iar aici văd cam rar iarba (așa am înțeles că i se spune covorului ăluia verde și moale unde îmi fac nevoile), și în plus, acasă mereu îmi auzeam frățiorii și surioarele, verișorii și mătușile cum vorbesc, mă jucam împreună cu ei, dormeam împreună cu ei, iar aici am doar un frate mai mare care e cam singuratic și nu se joacă deloc cu mine – în schimb sunt doi oameni care tot timpul mă iau în brațe și mă drăgălesc. Nu înțeleg de ce nu mă scapă nicio secundă din ochi – poate pentru că uneori mai rod niște jucării lungi, albe și subțiri, care parcă ziceau că au ceva de-a face cu intertetul… intret… intent… așa ceva, n-am reținut prea bine. Sau poate pentru că am săpat în ceva pământ alb și prăfuicios, care mai degrabă e vertical decât orizontal, dar pentru mine e și mai comod și amuzant, pentru că pot să stau culcată și să sap… Nu știu, oricum, cum dispar o secundă de sub ochii lor, cum aleargă disperați după mine prin toată casa și îmi scot orice am în gură, de nici nu pot să stau și eu și să rod liniștită un burete de izolare de la vreo țeavă sau un cui. Dar probabil că asa trebuie să fie când ai părinți noi. Sper la un moment dat să mă mai lase și pe mine în pace, că uneori vreau și eu să am liniștea mea. Nu?

Dar uneori se mai și joacă cu mine, aș putea spune chiar des. Iar cel mai mult îmi place să ne jucăm cu mingea. Îmi place să alerg după ea, și când o prind, să o ronțăi. Asta dacă apuc. Dacă o prind ei înaintea mea (ei o aruncă, ei o prind – ați prins ideea?), o aruncă iar și iar nu am parte de ronțăit. Iar mingea asta din poză e preferata mea, pentru că e moale și pot să trag eu de un capăt, și ei de celălalt. Am zis eu că e minge-curcubeu, pentru că așa mi-a zis tata. Dar să știți că eu nu o văd așa. De fapt, știați că noi, cățeii, nu vedem culorile la fel cum le văd oamenii? Hai să vă explic: vedem și noi în culori, deși multă vreme s-a crezut că noi vedem numai în alb și negru. Însă noi nu vedem toate culorile. Ochii oamenilor au niște jucărioare în ei, care se numesc conuri, cu ajutorul cărora ei văd culorile. Noi, cățeii, avem numai două tipuri de astfel de conuri, deci vedem mai puține culori. Eu nu pot să văd verdele și roșul sau movul, iar astfel lumea mea este în nuanțe de galben și albastru. Cam așa:

dogs view

Dar asta nu înseamnă că nu îmi place să mă joc cu mingiuța mea curcubeu! 🙂 Dimpotrivă, azi este jucăria mea preferată. Peste trei zile sigur o să am o altă jucărie preferată; o să vă povestesc despre ea atunci când o să mă hotărăsc care e.

Până atunci mai cresc și eu și descopăr lumea, așa că dacă vreți să mai aflați ceva despre căței, întrebați-mă repejor! Dacă e ceva ce am descoperit deja, o să vă explic cu plăcere, dacă e ceva nu mi-e cunoscut încă, de-abia aștept să descopăr!

 

/*/*/*/*/*/*/*/*/*/*/*/*/*/*/*/*/*/*/*/*/*/*/*/*/*/*/*/*/*/*/*/*/*/*/*/*/*/*/*/*/*/*

English translation coming soon. Thank you for your patience!

/*/*/*/*/*/*/*/*/*/*/*/*/*/*/*/*/*/*/*/*/*/*/*/*/*/*/*/*/*/*/*/*/*/*/*/*/*/*/*/*/*/*

Deutsche Übersetzung folgt bald. Vielen Dank für die Geduld!

Advertisements