Fratele meu mai mare

IMG_3805

Pe 17 octombrie 2015 (era într-o sâmbătă, mi-amintesc și acum), ne-am trezit dis de dimineață, și am plecat la munte, unde mi-au zis mama și tata că ne așteaptă o grădină imensă, numai bună de explorat și de săpat. Mi-era dor ce-i drept de un pic de miros de pământ și de iarbă verde, că de câteva zile eram tot pe drumuri. Știu că au fost doar trei zile, dar mie mi s-au părut mult mai multe. Așa că m-am bucurat foarte tare. Numai că în bucuria mea nu am auzit partea a doua a „promisiunii”. Azi urma să îl întâlnesc și pe fratele meu mai mare.Așa că am fost destul de surprinsă de întâlnirea de gradul… un grad acolo. Nu prea mare, că la munte e frig de obicei.

Mai întâi m-au lăsat să alerg prin curte. Într-adevăr era foarte mare și aveam loc să fac o mulțime de nebunii. Cred că i-am exasperat pe părinții mei, când luam în gură absolut tot ce găseam pe jos. Nu cred că se așteptau la asta. Ei auziseră că puiuții mai gustă lucruri de pe jos, dar nu așa ca mine. Ce să-i faci, după ce că sunt micuță ca vârstă, sunt micuță și ca înălțime, așa că imediat văd tot ce e pe jos, mă interesează tot și vreau să știu ce gust are. Deși cred că nu ar trebui să mănânc chiar tot ce văd pe jos… Dar nu știu dacă o să mă pot dezvăța vreodată de asta. :-/

În ceea ce-l privește pe fratele meu mai mare, pe care îl cheamă Dundi și are opt ani, trebuie să vă spun că e orb. Da, da, complet orb. Adică nu vede deloc. Nimic. Ceea ce la căței este o problemă. Adică eu degeaba mă arunc pe spate și îi arăt burtica, ceea ce înseamnă: „Ești mai mare și mai tare decât mine în haita asta.”, că el nu vede și nu știe cum să se comporte. În general e speriat când aude lucruri neobișnuite, iar când simte alte animale în jur sare el la bătaie, pentru a nu fi el cel atacat. Și are niște fălci puternice, adică nu e de ici de colo cățelul ăsta. Așa că părinții mei au fost destul de stresați de întâlnirea noastră. De fapt ăsta a fost și unul dintre motivele pentru care au ezitat mult timp să mai ia un cățel – nu știau cum va reacționa Dundi și dacă nu îl va păpa pe nou venit. În cazul de față, pe mine. Când s-au hotărât să mă ia și m-au rezervat, au început să citească despre asta, și au ajuns la hotărârea că e nevoie de o persoană avizată care să lucreze cu Dundi. Că ar fi prea riscant să mergem pe ideea „Om trăi și-om vedea.” A durat o vreme până când au găsit pe cineva care să le inspire încredere. Apoi a fost dificil de găsit un moment potrivit pentru toată lumea ca să se întâlnească.  O doamnă drăguță urma să vină cu cățelul ei (tot teckel, dar cu păr sârmos, o fetiță drăguță) și să evalueze comportamentul lui Dundi, apoi să vedem ce e de făcut. Dar până la urmă întâlnirea nu a mai avut loc, și a venit timpul ca părinții mei să plece în Germania după mine. Așa că vă imaginați că erau cam stresați.

Dar totuși, în acea sâmbătă, l-am întâlnit și pe Dundi. El era în lesă, ca să nu facă vreo prostie, iar eu eram liberă. Am făcut exact ce v-am povestit. Am dat prietenoasă din coadă. El, nimic. M-am aruncat pe spate. El, nimic. L-am mirosit la năsuc. El, nimic. Offf, ce era să fac? Eu voiam să mă joc cu el și să fiu drăguță, și el, nimic. Am fost cam dezamăgită și nu prea înțelegeam ce se întâmplă. La mine acasă, toată familia, cu mic cu mare, mereu are chef de joacă, și nimeni niciodată nu e bosumflat sau supărat. Nu știam de unde să încep cu cățelul ăsta. Așa că după ce am văzut o vreme că nu am cu cine discuta, l-am lăsat baltă și m-am dus în treaba mea. Mi-am zis: Dacă o să aibă chef de mine, să vină el la mine. Eu n-am timp de pierdut, am atâtea de explorat în noua mea viață!

Să începem să explorăm… grădina!

 

Advertisements