Drumul înapoi

IMG_20151015_100712

15 octombrie a fost ziua în care am pornit spre noua mea viață. Trebuia să pornesc mai de dimineață, dar nu a fost chiar așa. Haideți să vă povestesc. Oamenii s-au trezit de dimineață și au mâncat, că asta e foarte important pentru ei. Ca și pentru noi, cățeii, de altfel, numai că noi am primit abia după aceea ceva de umplut stomăcelul. Eu mă trezisem odată cu răsăritul, dar încă eram în căsuță, pentru că în ziua aia ploua cu găleata și era un frig, vorba aia, nici măcar un câine bleg nu-ți venea să scoți pe afară. Eu încă nu știam ce mă aștepta, așa că mă hârjoneam liniștită cu frățiorii mei. La un moment dat au venit oamenii la noi și ne-au dat tuturor drumul în curtea mare. Ce bucurie pe noi! Ce mai conta că ploua și era frig! Instant ne-am împrăștiat peste tot, am tăbărât peste oameni, câte zece căței deodată, că săracii nici nu mai știau pe care să pună mâna mai întâi sau de limbuța căruia să își ferească ochii. Sunt convinsă că le-ar fi plăcut să stea mai  mult afară cu noi toți, să se joace cu noi și să ne viziteze căsuța, dar era mult prea frig și prea urât pentru asta. Și noi eram complet uzi și zgribuliți, dar când ești mic și ai un chef constant de joacă, asta contează mai puțin.

După vreun sfert de oră oamenii au plecat, iar noi ne-am întors în căsuțele noastre. Doar o surioară de-a mea lipsea, dar m-am gândit că poate aveau vreo treabă cu ea, poate trebuia să meargă la medic, sau cine mai știe ce. Nu mi-am făcut nici probleme prea mari, nici gânduri prea multe despre asta. Doar că peste vreo oră, oamenii s-au întors. Au adus-o pe surioara mea înapoi și m-au luat pe mine! Am fost luată în brațe, verificată în urechi și dusă într-o mașină… și cam asta a fost. Eram puțin speriată, erau mirosuri noi, nu-i cunoșteam pe oamenii ăștia, părinții mei Charlottenhofezi nu mai erau cu mine… Nu știam ce să cred. Eram ce-i drept mângâiată și pupată și strânsă în brațe, dar tot nu știam exact ce să cred. Mai târziu am aflat că de fapt întâi o luaseră pe surioara mea, crezând că sunt eu, și peste vreo jumătate de oră le-a trecut prin cap să verifice tatuajul din ureche (da, noi suntem cu toții tatuați în ureche. Să nu vă imaginați că am vreun fluturaș sau un os sau cine știe ce. Am și eu un cod pictat acolo, ca să se știe cine sunt) cu numărul din acte, și și-au dat seama că nu aveau cățelul corect! Așa că s-au întors după mine. Început cu peripeții, ce să mai zici!

O vreme m-au tot dat din brațe unul altuia, că voiau toți să mă mângâie și să mă alinte. Apoi pentru ceva timp m-au pus într-o cutie – destul de confortabilă, ce e drept, dar mie nu mi-a plăcut, așa că am tot lătrat și scâncit și m-au luat iar în brațe. Erau destui în mașină, avea cine să îmi dea și mie atenție. La un moment dat m-au dus într-un loc unde am probat haine. Drăguț, nu? Am primit un ham, o lesă și o hăinuță care să îmi țină de cald. Sinceră să fiu, nu le suport. De fiecare dată când mă îmbracă, fac o gălăgie infernală și vreau să le dau jos. Mama și tata încă speră că o să mă obișnuiesc cu ele. Rămâne de văzut.

De mâncare nu prea am primit, că le era frică să nu vărs în mașină. Oricum am vărsat ceva, așa că ar fi putut să îmi dea liniștiți. Dar dacă ei așa au socotit de cuviință să facă, apoi așa au și făcut. Și-am mers, și-am mers. Cu foarte mici pauze, ca să ne mai dezmorțim cu toții și să rezolvăm niște nevoi fiziologice. Și iar am mers. La un moment dat m-am speriat, pentru că stăteam frumos pe jumătate sub scaunul lui tata (el era în dreapta), și dintr-o dată a început să piuie ceva în mașină. Era un zgomot strident, tare m-a mai deranjat. Imediat ne-am oprit, am ieșit, oamenii au verificat diverse, dar zgomotul tot nu s-a oprit. Până la urmă am pornit din nou și la un moment dat zgomotul s-a oprit. Am mers o vreme la tata în brațe, dar în momentul în care m-au pus iar jos și eu mi-am reluat locul preferat, pe jumătate sub scaunul lui, iar a început ceva să piuie. Dintr-o dată am fost aproape smulsă din locușorul meu călduț, unde rodeam cu drag și spor la un cablu fără să știe nimeni! Și de atunci nu am mai avut voie în față la picioare. Nu prea înțeleg de ce, că doar dacă undeva atârnă cabluri, înseamnă că sunt de ros, nu?

Așa că, mai în brațe, mai în cutia de transport, mai cu liniște, mai cu stres, pe la șase dimineața, după aproape 24 de ore de mers, am ajuns din Brandenburg la Arad (așa am auzit că i-au zis), unde am primit ceva de mâncare, în sfârșit, și ne-am culcat câteva ore. Eu am cam plâns în seara aia. Mi-era dor de frățiorii mei, nu știam unde sunt, trebuia să stau pe o chestie ciudată (care de fapt era un pampers de căței – mi-am dat eu seama după gust, când am început să îl mănânc) sau în cutie, nu aveam voie în pat… Of, greu a fost. Nu prea știam ce vor toți de la mine și ce caut eu acolo. Până la urmă am adormit, oftând. Noapte bună. Mai bine zis… bună dimineața, România!

 

/*/*/*/*/*/*/*/*/*/*/*/*/*/*/*/*/*/*/*/*/*/*/*/*/*/*/*/*/*/*/*/*/*/*/*/*/*/*/*/*/*/*/*/*/*

 

English translation coming soon. Thank you for your patience!

 

/*/*/*/*/*/*/*/*/*/*/*/*/*/*/*/*/*/*/*/*/*/*/*/*/*/*/*/*/*/*/*/*/*/*/*/*/*/*/*/*/*/*/*/*/*

 

Deutsche Übersetzung folgt bald. Vielen Dank für die Geduld!

Advertisements