Întâlnirea

IMG_20151014_214948

Și a venit și ziua de 14 octombrie 2015. Doar că aventura nu a început aici. Mi-au povestit-o mama și tata mai târziu, într-o seară ploioasă în care ne-am adunat în jurul focului și am depănat amintiri. (Bine, nu a fost chiar așa, cu foc și cu depănat amintiri, dar atât de idilică mi se pare imaginea asta, încât nu m-am putut abține să nu o folosesc aici.) Am să v-o spun și eu cum mi-au spus-o ei. Mama și tata mi-au povestit că și-au dorit de mult timp un cățeluș ca mine. Ei au mai avut o domnișoară, pe Silva, pe care au iubit-o mult, și mi-au promis că o să îmi povestească mai multe și despre ea la un moment dat. Și după ce au căutat mult, mult de tot o canisă de unde să mă cumpere, au dat peste von Charlottenhof. Dacă au văzut atâția campioni în familie, și-au zis că și eu am să fiu cu siguranță absolut minunato-extraordinară, așa că au pus ochii pe canisă. Au mai așteptat ei câteva luni ca să fie siguri că o să se descurce cu mine, și apoi s-au hotărât să mă rezerve. Habar nu aveau ce o să fie de capul meu, mi-au văzut doar poza de la cinci zile. Sinceră să fiu, nu arătam prea bine în poza aia. Parcă eram un șobolan zgribulit. Dar, să trecem peste asta. Cu toții avem poze de care ne e rușine și care la un moment dat ajung și publice.Asta e. Să revenim la mama și tata. Până la urmă s-au hotărât să vină după mine. Așa, vreo 2000 de kilometri. Au venit, mama, tata și Ursu. Cum adică Ursu? De ce aveau nevoie de un urs? Păi, ca să-i ajute la condus, că ei au vrut să vină șnur, să nu piardă prea multă vreme. Ardeau de nerăbdare să mă cunoască și să mă aducă acasă la ei, acolo unde urma să trăiesc și eu. Cred că nu le-a fost foarte clar la ce se înhamă, dar sigur și-au dat seama pe parcurs. 2000 de kilometri nu sunt de ici de colo. Au mers întâi până la Miercurea Ciuc (brrr, ce frg e acolo! O să vă mai povestesc despre asta altă dată). Acolo s-au întâlnit cu Ursu (care cică face o pălincă de minune, da mie nu mi-au dat să gust) și au mers la Arad. Nu știu cum a fost drumul, dar îmi imaginez, pentru că am văzut cum a fost drumul înapoi, așa că haideți să nu mai discutăm despre asta. Poate la umătoarea vizită în Germania o să fie mai bun și drumul…

După o noapte în bârlogul ursului au luat-o ușor, ușor (așa, cu vreo 130 la oră) prin Ungaria, Slovacia și Cehia, până în Germania. Am auzit că nu prea le-a plăcut. Nici autostrăzile, nici ambuteiajul de câteva ore din jurul Pragăi, nici vremea. Așa că s-au uitat fix înainte și au dat bătaie ca să ajungă la mine. Și au ajuns. Noaptea pe la nouă. Erau albaștri, verzi, vineți… Nici nu ziceai că erau oameni. Am aflat mai târziu că așa arată oamenii când sunt obosiți. Ciudați mai sunt și oamenii ăștia. Părinții mei de la Charlottenhof i-au așteptat cu masa plină cu bunătățuri, dar ei nici măcar n-au fost în stare să ducă o felie de pâine la gură, așa de varză erau. Nici să lege două cuvinte nu puteau. Dar, frumusețea cere sacrificii, nu? Frumusețea fiind eu, se înțelege.

Un lucru care i-a scos un pic din amorțeală a fost imaginea cu vitrinele înalte până în tavan, care adăposteau sute de cupe câștigate de familia mea sublimo-extraordi… da, știu, am mai zis asta. Sunt mândră, ce să fac? Dar chiar erau sute de cupe acolo, câștigate la multe concursuri de căței. Oameni pasionați, ce mai!

Și apooooiiiiiii….. Tobeleeee…… Am venit eu în casă! Și pentru mine a fost destul de emoționant, pentru că nu mai intrasem în casă de când am părăsit cuibușorul cu toți frățiorii mei, plus că nu știam exact cine sunt oamenii ăia care se luminează la față când mă văd, râd cu gura până la urechi, mă iau pe rând în brațe și nu vor să îmi mai dea drumul și mă mai și numesc copilașul lor. Se vede în poză lucrul ăsta, nu? Scuze că e cam neclară, cam la fel de neclară a fost toată seara. Oboseala, ce să-i faci? Și apoi, ca să îi dea pe spate pe noii veniți, a mai venit în casă și Rosalie, o minune de domnișoară de 7 luni, verișoara mea. Era cât pe ce să ne ia pe amândouă, dar după ce s-au gândit toată noaptea au zis că o să le fie greu să se descurce și cu mine, și cu Sara (asta e o pisică pe care eu o articulez de câte ori pot) și cu Dundi (e un cățel orb cu care cam fac ce vreau 🙂 ) I-am mai auzit de multe ori de atunci vorbind de Rosalie, dar mie nu îmi pare rău că nu au luat-o, pentru că așa au mai mult timp pentru mine!

Cam așa a fost în seara în care ne-am cunoscut. De menționat în istoria familiei, nu? Dar după vreo două ore eu am plecat înapoi la frățiorii mei iar bieții călători au mers la culcare, că erau rupți, și a doua zi îi mai așteptau 2000 de kilometri. Dar eu nu știam încă asta. Urma să aflu și eu ce mă așteaptă, și urma să afle și ei cu cine au de-a face. Rămâneți pe fază!

 

/*/*/*/*/*/*/*/*/*/*/*/*/*/*/*/*/*/*/*/*/*/*/*/*/*/*/*/*/*/*/*/*/*/*/*/*/*/*/*/*/*/*/*/*/*

 

English translation coming soon. Thank you for your patience!

 

/*/*/*/*/*/*/*/*/*/*/*/*/*/*/*/*/*/*/*/*/*/*/*/*/*/*/*/*/*/*/*/*/*/*/*/*/*/*/*/*/*/*/*/*/*

 

Deutsche Übersetzung folgt bald. Vielen Dank für die Geduld!

Advertisements